STOP!

La fiecare ploaie e măcel. Zeci de melci înviorați o ia la pas pe aleile de la bloc. Pasul le este însă așa de lent că trece o zi până să ajungă dintr-o parte în alta a aleii. Timpul nu ne mai ajunge și trecem grăbiți pe stradă fără să vedem nimc. Un “trosc!” ne opește pentru o clipă. Îți pare rău că ai călcat pe el, dar data viitoare la fel de grăbit vei merge și tu și vecinul și zeci de melci vor pieri. Și asta nu e cel mai rău. Mai rău e că trece viața pe lângă noi. Nu apucăm să ne bucurăm de o zi căci suntem prea grăbiți. Ieri am spus stop nebuniei și am ridicat ochii spre cer. Poate și pentru că s-a oprit ploaia după atâtea zile înnorate, un strop de soare mi-a descrețit fruntea. Am mers în piață și am privit pur și simplu lumea. O lume nebună, grăbită, care în goana ei pentru a-și realiza targetul uită să trăiască, să se bucure de soare, de vreme, de persoana de lângă. Și apoi ne morăm de ce sunt atâtea divorțuri, de ce nu mai reușesc oamenii să conviețuiască: pentru că sunt prea grăbiți, prea grăbiți să îl observe pe cel ce doarme lângă el în pat, prea grăbiți să îl întrebe “ce faci?” și să nu îi fie de ajuns răspunsul “bine”.

Cum vă povesteam, ieri am zis STOP și am luat-o cu încetnitorul. Când m-am întors acasă am văzut doi melci, unul lângă altul. Curiozitatea m-a oprit în loc zeci de minute, timp în care unul dintre ei ușor, ușor, în pași de melc a scos capul și a înaintat spre companionul său pe care l-a admirat, s-a apropiat atât de mult încât cred că i-a șoptit ceva sau poate a fost un sărut. Dacă un melc poate să facă asta cu siguranță și noi putea. Viața e prea scurtă ca să nu o trăim, așa că STOP!

Această postare este înscrisă în concursul Operațiunea TFB12 – un eveniment organizat de Foto Union și Pensiunea Doi Căpitani.